Realism VS Idealism în politica externă Diferența dintre

Anonim

Cercetătorii și academicienii au încercat întotdeauna să ofere o explicație cuprinzătoare a dinamicii care guvernează relațiile dintre state și posibilitatea cooperării între diferite țări. Ipoteza de bază din spatele construcției principalelor teorii IR este că trăim într-o lume anarhică. Lipsa unui guvern centralizat sau a unui mecanism de executare a pus multe provocări în definirea și susținerea cooperării internaționale. De fapt, în timp ce instituțiile internaționale au înflorit și legea internațională a devenit mai cuprinzătoare, nu există încă "guvernare internațională".

Să ne gândim la acest concept pentru un moment: într-o țară există un guvern, un set clar de legi, un sistem judiciar și un aparat executiv. Dimpotrivă, la nivel internațional, nu există un guvern superior centralizat, capabil să dicteze reguli și să le aplice. În domeniul politicii externe, relațiile se numără printre state și nu există nicio garanție că regulile și normele internaționale vor fi respectate.

Într-adevăr, în scenariul internațional, au fost create instituțiile și regulile de reglementare a dinamicii în rândul statelor. Principalele organizații sunt: ​​

Organizații internaționale: Organizația Națiunilor Unite (ONU), Biroul Internațional al Muncii (OIM), Organizația Mondială a Sănătății (OMS), Biroul Internațional pentru Migrație (OIM), Uniunea Europeană NATO), printre altele;

  • Aceste instituții se ocupă de securitate, dezvoltare, drepturile omului, asistență umanitară și oferă (sau ar trebui să furnizeze) un teren comun, neutru, în care pot avea loc negocieri și discuții între statele membre. Cu toate acestea, statele renunță voluntar la o parte din suveranitatea și autonomia lor de a deveni părți la astfel de organizații și de a se conforma regulilor lor.

Tratatele internaționale care cuprind atât aspecte economice, cât și politice; și
  • Acorduri bilaterale sau multilaterale.
  • Cu toate acestea, în ciuda existenței unor astfel de organisme, lipsa unui guvern centralizat sau a unui mecanism de executare a provocat numeroase provocări definirii și susținerii cooperării internaționale.

Dilema de securitate

Principala dificultate pe care o prezintă anarhia mondială este "Dilema de securitate". Acest termen se referă la o situație în care acțiunile unui stat care dorește să-i sporească securitatea (adică crearea de alianțe sau creșterea puterilor sale militare) sunt percepute ca o amenințare din partea altor state. Astfel de dinamici și percepții conduc la o creștere a tensiunilor care pot duce la un conflict.

Dilema de securitate poate fi articulată în trei puncte principale.

Țările se tem că alte țări ar putea înșela: lipsa unui mecanism central unitar de a controla comportamentul țărilor ar putea duce la înșelăciune, deoarece țările nu vor suferi în nici un fel repercusiuni pentru comportamentul lor necinstit;

  1. Dilema de securitate se bazează pe o percepție subiectivă a vulnerabilității; prin urmare, statele ar putea interpreta greșit comportamentul altor țări din cauza propriei judecăți părtinitoare.
  2. Echilibrul dintre armele ofensive și defensive este în centrul echilibrului între țări. Cu toate acestea, deoarece nu este ușor să se facă distincție între brațele defensive și ofensive, neîncrederea și tensiunile apar cu ușurință.
  3. Mulți savanți s-au ocupat de asumarea unei lumi anarhice și insurgența consecventă a Dilemei de Securitate. Este interesant de observat că, din același punct de plecare, s-au ajuns la rezultate opuse. Cele două perspective principale opuse sunt realismul și idealismul (sau liberalismul) care au evoluat apoi în neorealism și neo-idealism (sau neoliberalism).

Realismul:

Hobbes [1], Machiavelli și Moregenthau - cei mai proeminenți cercetători reali - au o viziune clară și pesimistă asupra lumii. De fapt, realiștii clasici au privit statele și ființele umane ca entități egoiste și egoiste, ale căror unic scop era puterea și supraviețuirea într-o societate anarhică. De exemplu, potrivit studenților clasici, statele au trăit într-un statut de război unul împotriva celuilalt și fiecare acțiune a fost dictată de interesul propriu și de lupta pentru putere.

În perspectivă realistă:

Nu există cooperare între state:

  • Pentru a menține pacea într-o țară și a domina instinctele egoiste și brutale ale cetățenilor, guvernul trebuie să acționeze ca un puternic și nemiloasă putere;
  • Statele și ființele umane au aceeași natură coruptă și egoistă;
  • La fel cum ființele umane doresc să prevaleze asupra altor ființe umane, statele dorește să prevaleze asupra altor state;
  • Nu există încredere între state; și
  • Anarhia nu poate fi controlată.
  • Realismul clasic respinge, de asemenea, posibilitatea de a crea instituții internaționale în care negocierile și dezbaterile pașnice pot avea loc. Într-adevăr, această ipoteză sa schimbat odată cu trecerea timpului când instituțiile internaționale (guvernamentale și neguvernamentale) au început să joace un rol mai important în scenariul internațional. Realismul a evoluat în neorealism.

Neorealism:

În timp ce păstrează poziția sceptică a perspectivei realiste, neorealiștii acceptă existența unei structuri internaționale care constrânge comportamentele statelor.

Ei afirmă că:

Bunul internațional se realizează prin cooperare asimetrică; și

  • Structura internațională reflectă distribuția puterii între țări.
  • Creșterea exponențială a instituțiilor internaționale este incontestabilă și sub ochii tuturor. Prin urmare, neorealiștii nu pot pretinde că posibilitatea de a crea organizații internaționale este o iluzie. Cu toate acestea, ei cred că instituțiile sunt doar o reflectare a distribuției puterii în lume (bazată pe calculele de mare putere ale unor mari puteri) și că acestea nu reprezintă o modalitate eficientă de a rezolva anarhia mondială. Dimpotrivă, conform perspectivei neorealiste, structura instituționalizată a lumii noastre anarhice este chiar motivul pentru care statele sunt egoiste și egoiste.

Idealismul și neoiedalismul:

Idealismul (sau liberalismul) are o percepție mai pozitivă asupra lumii relațiilor internaționale și, în această perspectivă, instituțiile internaționale joacă un rol esențial în crearea și menținerea unui mediu internațional pașnic.

Teoria idealistă își are rădăcinile în credința lui Kant că există posibilitatea unei păcii perpetuu între state [2]. Potrivit lui Kant, ființele umane pot învăța din trecutul lor și din greșelile lor. În plus, el a crezut că o creștere a comerțului, a numărului de organizații internaționale și a numărului de țări democratice din sistem ar putea duce la pace.

Cu alte cuvinte, Kant (și perspectiva idealistă) consideră că:

Ființele umane și statele nu sunt neapărat egoiste, brutale și egoiste;

  • Nu este nevoie să ai o putere puternică și nemiloasă pentru a menține pacea atât în ​​interiorul țării, cât și între diferite țări;
  • Există elemente care pot spori posibilitatea existenței unor relații pașnice între țări:
  • Creșterea comerțului (bilateral și multilateral);
  1. Creșterea numărului de instituții internaționale;
  2. Creșterea numărului de democrații în sistemul internațional - astfel de ipoteze se leagă de teoria păcii democratice, care presupune că democrațiile sunt mai puțin probabil să inițieze conflicte cu alte țări; și
  3. Cooperarea globală și pacea sunt posibile.
  • Ca și în cazul realismului și neorealismului, neoliberalismul (sau neoidealismul) este recenta elaborare a idealismului clasic [3].

Din nou, principala diferență între forma clasică și noua este ideea structurii. Neoliberalii consideră că structura sistemului internațional promovează crearea unor organizații internaționale care sunt furnizori de informații și care reduc riscul de a înșela. În acest caz, structura sistemului implică posibilitatea unei cooperări.

Keohane, unul dintre cercetătorii principali ai tradiției neoliberale, identifică cele trei direcții principale ale acestei perspective [4]: ​​

Regimurile internaționale: definite ca apariția spontană a normelor internaționale în jurul unei probleme specifice;

  • Interdependența complexă: complexitatea crescândă a relațiilor internaționale conduce în mod inevitabil la crearea unor legături puternice și încurcate între țări; și
  • pacea democratică: la fel ca în perspectiva clasică, democrațiile sunt considerate a fi mai puțin probabil să inițieze conflicte.
  • După cum vedem, cei trei piloni ai perspectivei neoidealiste sunt o elaborare a teoriei lui Kantian.

Rezumat

Diferitele abordări utilizate pentru analiza relațiilor internaționale oferă interpretări destul de diferite ale dinamicii care reglează comportamentul statelor în mediul internațional.

Este important de reținut că atât realismul, cât și idealismul încearcă să se ocupe de anarhia sistemului internațional. Principala problemă a unui sistem anarhic este Dilema de Securitate: absența unui guvern centralizat implică faptul că țările se tem că alte țări pot să trișeze, iar lipsa de informații fiabile conduce la o vulnerabilitate subiectivă. După cum am văzut, cele două perspective au același punct de plecare, dar rezultatele lor sunt foarte diferite.

Primul refuză în întregime ideea de cooperare și pace între state.Armonia globală nu poate fi atinsă din cauza naturii țărilor și a ființelor umane, care sunt văzute ca entități egoiste, brutale și egoiste. Chiar și perspectiva neorealistă - care acceptă existența instituțiilor internaționale - consideră că structura ordinii internaționale este o simplă reflectare a puterilor de joc între țări și nu o încercare reală de a crea relații pașnice.

În schimb, al doilea acceptă posibilitatea unui mediu de cooperare la nivel mondial, care să permită creșterea comerțului și crearea de instituții internaționale care joacă rolul de furnizori de informații și care reduc probabilitatea de înșelăciune.